Cum putem rezista manipulării!?

tehnici_manipulare

Cuvinte, semne, legi și, într-o mare măsură, prezența celorlalți sunt factorii ce au  o mare putere de influență asupra oricărei persoane, dirijându-i reacțiile și comportamentul uneori chiar fără ca respectivul să-și dea seama. Putem vorbi de manipulare atunci când o anumită situație socială este creată premeditat pentru a influența reacțiile și comportamentul celor manipulați în sensul dorit de manipulator.                                                                                                                                       O tehnică care se bazează pe manipulare este cea denumită de specialiști ”Piciorul în ușă”. Ea pornește de la ideea că, pentru a determina oamenii să accepte o concesie majoră, este convenabil să li se prezinte mai întâi o cerere nesemnificativă, dar de aceeași natură, căreia aproape fiecare îi va da curs, pentru ca abia apoi să se vină cu cererea avută în vedere de la bun început. Cu toate că tehnica ”Piciorul în ușă” se bazează pe stimuli sociali minori, efectele sale pot fi extrem de puternice, uneori chiar la nivelul unei societăți întregi.

O alta tehnică de manipulare este ”Ușa în față”. Deși este total opusă, ca esență, de ”Piciorul în ușă”, efectele sunt aceleași. Prin această tehnică, oamenii sunt determinați să accepte o anumita concesie, prezentându-li-se în prealabil o cerere mult mai mare, de aceeași natură, care are toate șansele să fie refuzată. Abia după aceea se vine cu cererea avuta în vedere de la bun început. Aceasta are toate șansele să fie acceptată deoarece, prin comparație cu solicitarea inacceptabilă de dinainte, pare foarte rezonabilă.                                                                                                                                                                              Nu în cele din urmă voi prezenta și tehnica ”Mingea la joasă înălțime”, care susţine dictonul: ”Unde a mers mia, meargă şi suta!”. Uneori, fiind manipulați, oamenii se conduc parcă după un principiu și mai păgubitor: ”Unde a mers suta, meargă şi mia!”.

Tehnicile de manipulare sunt axate pe obținerea controlului asupra comportamentului, gândirii sau sentimentelor subiecților, într-o anumită situație socială și pe parcursul unor anumite perioade de timp, în vedere câștigării unor avantaje substanțiale pentru artizanii manipulării și în detrimentul celor controlați. Deși unele metode de manipulare se bazează pe tehnici  precum hipnoza, administrarea de droguri sau de șocuri electrice, intervenții chirurgicale pe creier, cele mai multe strategii de obținere a unui control asupra individului au în vedere tehnici ”laice”, în majoritatea cazurilor extrem de eficiente.

images
Care este cea mai bună cale de a rezista manipulării? La prima vedere, soluția ideală ar fi izolarea totală de societate, în acest fel individul putându-se detașa de influențele exterioare. Ar putea exista și o variantă mai rezonabilă a izolării: individul continuă să trăiască în societate, dar se poate detașa emoțional de anumite aspecte ale vieții. Să nu uităm faptul că detașarea atrage după sine pierderea familiei, de persoanele iubite, prieteni, colegi, care, întâmpinați tot timpul cu răceală, vor ajunge să evite contactul direct. Pe de altă parte, implicarea totală, sinceră, plină de pasiune în viața socială ne poate face extrem de vulnerabili la influențele exercitate de maeștrii manipulării.

pic_Curs-Manipularea-in-Vanzari_982782_large
În ultimul rând, există o a treia cale prin care putem să ne păstrăm controlul asupra propriei persoane fără a renunța la contactele sociale: este vorba de a nu mai alege între detașare și implicare, ci de a alterna cele două stări, astfel încât perioadele de trăire la cote înalte să fie urmate de scurte intervale de detașare. Oscilarea permanentă între acești doi poli este singura modalitate de a evita, pe cât posibil, manipulările zilnice.

Reclame

Organizarea unei conferințe de presă

conferinta-de-presa-cnipmmr-5132

O conferință de presă se lansează în situații deosebite, când o instituție dorește să facă un comunicat deosebit de important, de larg interes. Aceasta constituie un eveniment-cheie în politica de comunicare a unei organizații. Ea oferă un loc și un moment privilegiate pentru a transmite o informație de maximă importanță. Heywood definește conferința de presă ca „un eveniment-știre”, prin care noua informație urmează să fie dezvăluită și discutată cu reprezentanții mass media. Jurnaliștilor și purtătorilor de cuvânt nu le plac conferințele de presă; primilor deoarece adeseori pierd timpul la asemenea întâlniri și pentru că în cadrul lor sunt obligați să împartă informația cu alți colegi de breaslă. Celorlalți nu le place pentru că trebuie să își asume riscul unei reuniuni publice la care participarea și atitudinea jurnaliștilor nu sunt niciodată sigure.

            Temele unei conferințe pot fi decizii politice majore, proiecte importante, întâlniri cu personalități marcante, conflicte, situații de urgență sau catastrofe. Putem organiza o conferință de presă doar în cazul în care reușim să răspundem afirmativ la cel puțin 3 din întrebările de mai jos:

a)      Organizația se bucură de un prestigiu suficient de mare pentru a atrage un număr reprezentativ de ziariști?

b)      Activitățile organizației au o importanță deosebită pentru un segment determinat al populației?

c)      Este evenimentul în cauză atât de important încât organizația să trebuiască să ofere explicații în legătură cu el?

d)      Subiectul de discuție interesează suficient de mult presa pentru a suscita întrebările ziariștilor?

e)      Există informații sau poziții noi care pot fi oferite sau argumentate în fața presei?

conferinta-de-presa

Organizarea unei conferințe de presă trebuie să țină seama de un plan general, bazat pe următoarele etape:

1. Pregătirea conferinței de presă

–         Alegerea momentului (data, ziua ora);

–         Stabilirea locului de desfășurare;

–         Stabilirea listei invitaților;

–         Redactarea și trimiterea invitațiilor;

–         Redactarea documentației;

–         Elaborarea materialelor ajutătoare;

–         Pregătirea discursurilor sau intervențiilor;

–         Pregătirea reprezentanților organizației care vor participa la conferință;

–         Pregătiri și verificări de ultimă oră.

2. Desfășurarea conferinței de presă

–         Primirea jurnaliștilor;

–         Deschiderea conferinței;

–         Discursul reprezentantului organizației;

–         Întrebările;

–         Închiderea conferinței;

–         Dialogul informal.

3. Evaluarea conferinței de presă

–         Redactarea scrisorilor de mulțumire;

–         Trimitere de documentație suplimentară jurnaliștilor care au solicitat acest lucru;

–         Urmărirea reacțiilor presei.

În concluzie, cam așa ar trebui să arate o conferință de presă de succes.

Părintele Relațiilor Publice

images

Părintele Relațiilor Publice a fost Edward L. Bernays, care sa născut în 1891, la Viena. La insistenţele părinţilor, acesta sa înscris la universitatea Cornell, în domeniul agronomiei, el nefiind pasionat de acest lucru. În perioada februarie 1912 începutul Primului Război Mondial, Bernays a lucrat în domenii diverse: de la medicină la impresariat artistic, de la jurnalism la voluntariat pentru cauze sociale, de la agricultură la teatru.

Vara anului 1913 o petrece alături de unchiul său, Sigmund Freud. Cu acest prilej se apropie pentru prima dată de opera omului de ştiinţă. Relaţia cu Freud intră din acest moment pe un palier de cooperare profesională. Bernays îşi asumă voluntar rolul de agent al unchiului său, poziţie care se va concretiza prin publicarea în America a operelor lui Freud şi promovarea constantă prin intermediul mass- media americane a activităţii pe care acesta o desfăşura la Viena. În toamna aceluiaşi an revine la New York şi semnează un contract de colaborare cu Klaw & Erlanger, o agenţie care se ocupa cu promovarea pieselor de teatru pe Broadway şi pe care Bernays a numit-o în memoriile sale „un fel de General Motors în lumea show business-ului“.

Public-Relation-Firm

Succesele de pe Broadway au consolidat numele lui Edward L. Bernays în lumea show business-ului, pe care începea să o îndrăgească. Contractele se înmulţesc; în 1915 este angajat de Metropolitan Opera Company pentru a asigura lansarea Baletului Rus pe scenele americane iar în 1917 de Metropolitan Musical Bureau pentru a-l asista pe Enrico Caruso în turneul său în SUA.   Bernays a descoperit că pentru a avea succes nu poţi să neglijezi nici una dintre componentele procesului şi nici să aplici automat aceleaşi tehnici fără a înţelege ansamblul. Tehnicile trebuie să se subordoneze unei anumite logici, aflate, de regulă, la intersecţia obiectivelor clientului cu dorinţele publicurilor. Fără această minimă îmbinare a parametrilor care definesc ansamblul problemei, succesul nu poate fi garantat. O astfel de formulă, care ulterior a devenit standard în activitatea de relaţii publice, a experimentat-o în 1915, cu Baletul Rus, şi în 1917 cu tenorul Enrico Caruso. Prima etapă a fost studiul, iar cea de-a doua a fost sondarea opiniei publice, rezultatele acestor două etape fiind COMUNICAREA.

images (1)

Activitatea desfăşurată de Bernays, profesionalismul şi ingenuozitatea sa, capacitatea de a se exprima fluent în franceză şi germană au fost atribute care au stat la baza selectării sale în delegaţia celor şaisprezece membri CIP (Comitetul Informării Publice) care au participat la Conferinţa de Pace de la Paris, delegaţie condusă de George Creel. Ulterior, acesta a declarat: „În 1918 am fost îngrijorat pentru viitorul lumii. Încă mai sunt. Istoricii au confirmat faptul că lipsa unor relaţii publice eficiente între preşedintele Wilson şi poporul american a fost unul dintre motivele pentru care Statele Unite nu au susţinut proiectul Ligii Naţiunilor. Aceeaşi cauză, absenţa unor relaţii publice profesioniste, a dus la desfiinţarea Ligii la începutul anilor ’30“.

 

Astfel, Bernays este din ce în ce mai preocupat de comunicarea eficientă, bidirecţională, un concept nou pentru acea perioadă şi pe care el l-a tradus mai tîrziu în relaţii publice. Este din ce în ce mai dornic să demonstreze valoarea comunicării, a înţelegerii reciproce şi a relaţiilor de durată dintre organizaţii. În 1919, şia deschis propria firmă. Al doilea pas a fost să identifice un nume pentru profesia pe care tocmai o îmbrăţişase, iar al treilea, să declanşeze o campanie susţinută de promovare a domeniului în care a activat în următorii 75 de ani. Astfel, începând cu 1919, Bernays s-a prezentat clienţilor săi în calitate de consilier în relaţii publice. În 1919, pentru publicul larg, sintagma „relaţii publice“ nu avea nicio rezonanţă. Chiar şi cei care lucrau în domeniul comunicării publice nu se sfiau să întrebe „Ce fel de animal mai este şi ăsta?“ (Bernays, 1965). Totuşi, istoricii au scos la iveală faptul că termenul a mai fost folosit pe parcursul secolului al XIX-lea, fără să fie însă recunoscut şi integrat în vocabularul de specialitate. Conform lui Bernays, acesta a ales termenul de relaţii publice deoarece descria foarte bine obiectul de activitate al domeniului, consilierul în relaţii publice fiind interfaţa dintre public şi organizaţie sau, altfel spus, fiind acea persoană însărcinată cu administrarea relaţiilor organizaţiei care sunt de interes public.

images (2)

În 1921 Bernays susţine primul curs de relaţii publice la New York University, în cadrul Departamentului de Jurnalism. Scopul cursului este acelaşi: să promoveze domeniul. Acest curs a asigurat trecerea spre profesionalism, spre recunoaşterea academică a unei profesii care-şi avea rădăcinile în secolul al XIX-lea şi care era asociată adesea cu manipularea şi alte tehnici ieftine de promovare. Lui Bernays îi este atribuită ideea de a introduce metodele de studiu socio-psihologic în elaborarea strategiilor de comunicare.

La 98 de ani, Bernays încă avea ceva de spus în RP, domeniu pe care la inventat în 1919. În 1995, încetează din viaţă, la Boston, omul secolului XX, părintele RP – Edward L. Bernays. Astfel, Bernays , a intrat în istoria corporatistă, printre altele, ca strateg comunicator al unor coloşi precum Procter & Gamble, CBS, American Tobacco Company, General Electric sau Dodge Motors. Lui i se datorează nu doar recunoaşterea RP ca direcţie de cercetare, dar şi introducerea acestui obiect în programele de studiu ale universităţilor, el însuşi fiind cunoscut ca profesor, autor de cărţi şi formator de opinie.

 

 

Formarea opiniei publice

Astăzi voi trata un subiect destul de interesant, din punctul meu de vedere, și anume cum se formează opinia publică. Înainte de toate, consider că, mai întâi, ar trebui definit acest termen: părerea poporului, gândirea lui.

În cele ce urmează, voi discuta despre modelul Foote-Harte, care ia în considerare cinci etape în formarea opiniei publice. În prima etapă (etapa problemei) se semnalează că o anumită situaţie a devenit problemă socială. O personalitate politică, un grup din societatea civilă, un jurnalist etc. anunţă că societatea sau o parte semnificativă a ei se confruntă cu un eveniment disfuncţional. În această etapă nici problema, nici publicul nu se conturează cu precizie: ,,publicul şi problema emerg împreună în cursul interacţiunii”. Spre sfârşitul etapei, cristalizându-se problema, se conturează şi publicul. În etapa a doua (etapa propunerii) se identifică răspunsurile la problema semnalată. Unele propuneri de acţiune cad, altele sunt reţinute în urma dezbaterii publice. Circulă zvonuri contradictorii, emoţionalitatea creşte. Apar comportamente colective (demonstraţii de stradă, mitinguri, marşuri) pentru susţinerea uneia sau alteia din căile de rezolvare a problemei.

images

Etapa a treia (etapa tactică) constă în analiza variantelor de acţiune. Au loc dezbateri. Cei mai activi încearcă să obţină un consens în favoarea soluţiei propuse de ei. Se fac sondaje de opinie publică, iar în mass-media editorialiştii se pronunţă în favoarea sau împotriva propunerilor avansate. Se ajunge în cele din urmă la o decizie. Astfel debutează cea de a-patra etapă (etapa programului). Linia de acţiune acceptată se converteşte în acţiune propriu-zisă. In ultima etapă (etapa evaluării) se face o judecată de valoare asupra acţiunii: s-a procedat eficient sau ineficient? Urmările sunt cele scontate sau se îndepărtează semnificativ de ceea ce se prevăzuse? Şi în ce sens: cel dorit sau cel nedezirabil? Grupurile minoritare, care nu au putut fi convinse şi nu au aderat la programul de acţiune îşi fac auzită vocea. Majoritatea, satisfăcută de succesul acţiunii triumfă, şi în scurt timp identifică o nouă problemă se fac propuneri de acţiune, au loc dezbateri.

public-opinion-monitor-square-logo_1317827739

În concluzie, aplicarea modelului Foote-Hart la realităţie din România  poate sugera mai multe întrebări: câte din problemele ridicate de oamenii politici sau de jurnalişti au fost cu adevărat probleme sociale? Cum au fost ele dezbătute? Câte din sondajele de opinie publică au fost făcute înainte ca opinia publică să se fi cristalizat? Au fost informaţi cetăţenii despre programele de acţiune? S-au făcut evaluări ale acestora? Din păcate, acestea sunt întrebări fără răspuns……

Despre advertoriale

Probabil că mulți dintre voi se întreabă ce este acela un advertorial. Ei bine, advertorialul este un hibrid între publicitate și jurnalism, întâlnit mai ales în reviste. Clientul plătește echipa editorială să scrie un articol ce îi prezintă produsul în stilul acelei reviste, în speranța de a induce asupra acelui produs/serviciu valorile revistei.                                                        Un advertorial poate fi numit reclamă ce arată ca un editorial. Majoritatea au un disclaimer în partea de jos, prin care se precizează că este un articol plătit. Deși există acest element, acestea au rezultate foarte bune datorită formatului și conținutului.

images

Conform specialiștilor, în scrierea unui advertorial se parcurg o serie de etape:

  1. Se definește exact ceea ce vinzi înainte de a începe să scrii. Având o bună idee despre serviciul sau produsul tău te ajută să găsești mult mai ușor povestea potrivită.
  2. Se găsește povestea care se potrivește și care vinde. Găsind mai multe idei în timpul unui brainstorming ajută la găsirea celei mai potrivite.
  3. Trebuie să întrepătrunzi povestea cu mesajul de vânzare astfel încât advertorialul să se termine cu povestea.
  4. Nu trebuie folosite sloganuri sau clișee. Luând în considerare că un advertorial este o formă ușoara de publicitate, iar aceste elemente sunt tipice publicității, este indicat să nu fie folosite. De asemenea, advertorialul trebuie să fie interactiv, să capteze atenția cititorului, în special prin elemente noi, cu lucruri pe care nu le citești în fiecare zi.
  5. După ce este captivată atenția publicului, oferă-le date de contact la finalul articolului, dar nu și prețuri. Prețul conferă advertorialului prea mult.                                                                                                                                                                                                                               Companiile înțeleg în mod diferit cum sunt făcute advertorialele și care este scopul lor. O parte din advertoriale promovează un serviciu sau un produs, pe când altele sunt folosite pe post de arme pentru a ataca criticii. Iată în acest sens un exemplu al celor de la Mercedes.

În istoria advertorialelor au existat cazuri în care acestea au fost folosite pentru a ataca criticii companiei sau clientului. Unul dintre cele mai importante exemple este documentarul „Super Size Me”, în care McDonald’s a fost criticat, și, ca răspuns la acesta, Enter Glassman a scris în câteva ziare articole despre documentar și autorul lui. Nu există un moment tipic pentru a face un advertorial, mai important este mesajul pe care vrei să îl transmiți și cum o faci.                                                                                                                                                                                                                                                                                   Poți face un advertorial când lansezi un nou produs sau serviciu, când vrei să răspunzi unor critici fără a fi implicat în acest lucru sau doar vrei să le amintești celorlalți cine ești și ce faci. Datorită zonei media, un advertorial poate fi scris într-o revista, ziar sau pe un website. Locul unde este publicat acesta depinde cel mai mult de target și de mesajul pe care vrea să îl transmită.

images (1)

În scrierea unui advertorial sunt o serie de elemente de care trebuie să ții seama. În primul rând, limbajul trebuie sa fie în concordanță cu tipul publicației și targetul selectat. Dacă aceste condiții de bază nu sunt respectate, advertorialul poate dăuna serviciului sau produsului. Multe companii nu apelează la o persoană sau echipă specializate pentru a face acest lucru, iar rezultatul nu este cel așteptat în cele mai multe cazuri.

Tipologia instituțiilor de presă

proiect-institutiile-de-presa-din-rusia-care-primesc-bani-din-strainatate-ar-putea-fi-catalogate-agenti-straini-66850

În cele ce urmează, voi discuta despre instituțiile de presă și de câte tipuri sunt acestea. Instituțiile din sistemul mass media pot fi clasificate după criterii extrem de diverse. În funcție de scopul activității, există instituții orientate către obținerea profitului (comerciale) și instituții non-profit (de serviciu public). Cele comerciale pot fi autonome sau integrate în grupuri economice mai mari.                                                                                                                                                                                                  Instituțiile de presă non-profit sunt subvenționate de diverse surse, care au motivații foarte variate: de partide (pentru promovarea unei cauze politice), de structuri guvernamentale (pentru informarea publicului, promovarea unor activități sau politici guvernamentale, asigurarea serviciului public), de organisme de tip filantropic (pentru sprijinirea unor valori culturale), de organizații ale societății civile (pentru asigurarea bunei funcționări a spațiului public), de organizații economice sau de administrație (pentru ameliorarea comunicării interne), etc.                                                           Din punctul de vedere al poziției politice, instituțiile de presă pot fi neutre (care nu aderă în mod explicit la o anumită doctrină și grupare politică, echilibrate și echidistante) sau partizane (care promovează în mod evident anumite valori, partide sau persoane și care au o atitudine militantă și un ton mai degrabă propagandistic.

După modul de abordare al subiectelor  avem presa de calitate și presa tabloidă. Aceasta din urmă, care combină informarea și divertismentul,  devine produsul vândut unor categorii uriașe de public cu educație medie, pe când presa de calitate, conținând informații și dezbateri elaborate, ajunge numai la categorii limitate de public elitist.                                     Colin Sparks distinge 5 tipuri de jurnalism:

a)      Presa serioasă – concentrată aproape exclusiv asupra subiectelor politice, economice și a schimbărilor culturale din lume (Wall Street Journal, Cotidianul etc);

b)      Presa semiserioasă – care are caracteristici de conținut ale presei serioase, dar un număr mai mare de articole soft și feature (The Guardian, România Liberă);

c)      Presa serioasăpopulară – care include ziarele populare, cu accent puternic asupra designului, care conțin o doză substanțială de scandal dar care respectă, în același timp, valorile știrii promovare de ziarele serioase (Daily Mail, Evenimentul Zilei, Jurnalul Național);

d)     Presa tabloidă de chioșc –cu un conținut bazat pe scandal, sport și divertisment; atinge teme politice mai ales în campanii electorale, dar subiectele serioase sunt prezentate într-o formă foarte populară (Libertatea, Click!).

mass-media

Un criteriu tipologic important este timpul de producție: acesta este legat de răgazul necesar culegerii și prelucrării informațiilor, pregătirea materialelor pentru tipărit, tipăririi, transportului și difuzării. Din această cauză, periodicitatea devine un criteriu major. Astfel, avem publicații cotidiene, săptămânale, lunare, trimestriale și anuale. Uneori apar și formule hibride, cum sunt publicațiile bisăptămânale, bilunare sau cele cu 2-3 apariții pe an. Un alt criteriu este dat de tiraje. Cel mai mare tiraj din lume îl are cotidianul japonez Yomiuri Shimbun, cu 14,5 milioane de exemplare pe zi.                                                                                                                                                                                                                                                               Publicațiile pot fi diferențiate și în funcție de formatul în care sunt tipărite, ele fiind în format de ziar (pagină mare), de sătpămânal (mărime intermediară), revistă (A4) sau chiar mai mic.                                                                                                   Nu în ultimul rând,  după aria de difuzare avem publicații cu circulație locală, regională, națională și internațională.                                                                                                                                                                                                                                                                    În final, după conținut există publicații generaliste sau specializate. Majoritatea publicațiilor sunt generaliste, pentru a răspunde unui număr mare de interese și așteptări ale publicului. Există însă și cotidiene specializate de mare circulație, cum sunt cele sportive, economice.

De ce să???

de_ce_9a119cc4ca

Acum, în prag de sărbători, stăteam și făceam în minte o retrospectivă a anului care tocmai se încheie, încercând să punctez cele mai semnificative evenimente, reușite și lucruri auzite în 2013. Astfel că nu mă pot lăuda cu multe….. În principal punctez activitatea școlară(care a mers bine, zic eu) și câteva activități realizate în timpul liber(excursii, activități de voluntariat etc. ). Dar, pe lângă ce  am făcut mai am pe listă și lucrurile care stau în ”stand-by” pentru 2014, și asta nu pentru că nu ar fi fost o prioritate pe anul curent, dar pur și simplu nu au vrut să se întâmple. Primul, și cel mai important, este găsirea unui job. Și de aici intră în acțiune întrebarea din titlu ”de ce să”. Ca orice absolvent al unei facultăți am realizat că majoritatea, dacă nu toate companiile la care aplici cer experiență, pe lângă baza teoretică dobândită în școală. Experiență care se face, după cum și suntem  sfătuiți, cu ajutorul voluntariatului, care se presupune că ne ajută atunci când mergem și depunem n CV-uri. Eu personal am ales să intru în acest joc din anul 2009 și nu pot spune că îmi pare rău, dar dacă e să privim cealaltă latură, cea cu CV etc. etc. nu prea s-a înghesuit lumea să mă sune și să mă angajeze, dar nu e problemă, eu încă sunt încrezător că toată această experiență va conta într-un viitor apropiat(zic eu).

voluntariat

Ca să nu mai întind prea mult povestea las întrebarea deschisă doritorilor care vor să mă comenteze, critice, corecteze etc. și propun un sondaj celor interesați de subiect.